Adrian Corobană

Acum trei ani am scris următorul text. Astăzi l-am recitit și mi-am dat seama cât de actual este.

Frumoase sărbători au românii. Şi numeroase. Noroc că mai importante sunt doar câteva!

Ultima mea afirmaţie pare că o contrazice oarecum pe prima. “Dacă sunt frumoase, de ce să nu fie mai multe sărbători importante?” vă puteţi întreba.

Pentru că de sărbători, pur şi simplu nu se mai respiră de aglomeraţie: aglomeraţie în metrou, aglomeraţie în autobuz, aglomeraţie în magazine, aglomeraţie în trafic (oraşul fiind practic paralizat faţă de o zi obişnuită) şi… aglomeraţie în Piaţa Romană.

De fapt, nu cred că pot numi ceea ce se întâmplă în zona staţiei de metrou Piaţa Romană, aglomeraţie. Aproape că nu se mai poate trece. Ca pieton trebuie să te lupţi din răsputeri, să dai din coate, să te strecori şi să câştigi teren centimetru cu centimetru pentru a putea într-un final să ajungi la un amărât de semafor.

Aşadar, ca să ajungi de la staţia de metrou la semaforul de pe acelaşi trotuar ca să poţi apoi să traversezi şi să ajungi în cele din urmă în clădirea din Căderea Bastiliei îţi trebuie cam 5 minute.

Şi asta fără să exagerez. Adică în cinci minute nu parcurgi nici măcar câțiva  metri.

Cu siguranţă că v-aţi confruntat şi voi cu situaţia în care, grăbiţi fiind pentru a nu întâzia la vreun curs sau seminar şi venind dinspre staţia de metrou spre clădirea din Căderea Bastiliei sau spre orice altă clădire din campusul universitar, aţi fost nevoiţi să mergeţi încet, molcom, aşteptând să vedeţi cum puteţi ocoli toate acele persoane indecise care dau târcoale tarabelor în căutare de kitsch-uri.

Niciodată nu ştii cu adevărat încotro o apucă aceste persoane. Dacă ai crezut că se va duce la taraba din dreapta şi prin urmare tu o vei lua la stânga, surpriză, indecisul nostru o ia şi el tot la stânga, pentru că s-a răzgândit. Parcă-parcă a văzut el pe taraba din stânga ceva care-i atrage atenţia.

Măcar de ar fi doar unul care e indecis. Dar sunt cu zecile. Şi nu ştiu cum se face că imediat după ce ai terminat “dansul” cu unul dintre ei, imediat îi acorzi altuia un mic “tango”.

Şi uite-aşa din metru-n metru, tot dansezi şi tot dansezi şi te enervezi.

Şi toate astea pentru că nişte oameni doresc să comercializeze kitsch-ul. Nu era destul de mic trotuarul, trebuiau şi ei să-şi pună mesele cu produsele lor de “calitatea I”. Şi ca să fie totul perfect, mai ţin după ei şi un cârd de oameni care se plimbă din tarabă în tarabă pentru a nu mai trece nimeni.

În fine, lăsând ironia de-o parte, concluzia este că în timp ce alţii câştigă bani, tu, ca simplu trecător, sătul de kitsch, îţi faci nervi pentru că dansezi cu orice necunoscut prin Piaţa Romană.

Şi ce-i mai rău e că nici măcar nu primeşti o invitaţie la dans.

Am “îmbătrînit”. Sunt cu trei ani mai “bătrîn” faţă de momentul în care am început să pregătesc primul număr al revistei Manage This. Bătrîn, obosit şi preocupat de alte lucruri mult mai puţin boeme decît editarea unei reviste studenţeşti, după o pauză destul de mare în apariţia revistei,  am luat decizia să las altcuiva onoarea de a fi redactor-şef.

Aşa că am predat ştafeta Ralucăi,  care în ciuda puţinului timp de care dispune, fiind studentă în anul I la două facultăţi, la Marketing şi Jurnalism, a reuşit să coordoneze foarte bine redacţia, dînd o nouă faţă revistei Manage This, prin apariţia  celui de-al zecelea număr.

Veţi fi uimiţi de rezultatul muncii acestei noi echipe redacţionale, coordonată de noul redactor-şef, Raluca Ţurcanaşu, noul Art Director, Alexandru Fediuc şi umil îndrumată de  Directorul fondator (subsemnatul) şi de  Senior Art Director-ul Mircea Niculae.

Şi pentru a vă convinge că revista Manage This este pe mîini bune, vă invit să citiţi şi să răsfoiţi numărul aferent lunii februarie 2010 aici, într-o nouă platformă epaper, mult îmbunătăţită faţă de precedenta.

De trei săptămîni a început ultimul sezon al serialului Lost. Cum Lost este serialul care naşte mistere şi întrebări cu fiecare episod difuzat,  cică pînă pe 24 mai, toţi cei care au urmărit pînă acum serialul vor afla răspunsurile la toate întrebările, inclusiv cine este Smoke Monster (Fumul Negru, aşa cum îi spun romînii) şi de unde provine acesta.

Dar de ce să mai aşteptăm finalul sezonului? Pot să dau eu o sugestie cu privire la ultima chestiune. Ştiu de unde provine Fumul Negru.

Dovada:

P.S.: Pentru cei care nu l-au văzut încă pe adevăratul Fum Negru,   pot urmări un filmuleţ de pe Youtube aici.

Cristi, no offense.

Am citit zilele trecute revista National Geographic şi nu mică mi-a fost mirarea cînd am dat în paginile acesteia peste reclama de mai jos.

Vezi mai multe imagini din Animale

Ok  şi ce-i cu asta, poate veţi spune? Păi, este una dintre reclamele care îmi provoacă cea mai mare repulsie. Ca imagine nu are nimic demn de dispreţ. Este chiar drăguţ să vezi acel copil fericit alături de animalul său favorit.

Însă textul este cel care face ca reclama să devină deloc plăcută, ca să fiu cît se poate de elegant.

În partea stîngă sus a reclamei putem citi întrebarea care ne duce cu gîndul la unele lucruri urît mirositoare: “Ştiţi ce se întîmplă cu granulele pe care le-a mîncat Rex?”

La vederea unei asemenea machete într-o revistă, primul impuls ar fi să răspunzi la întrebarea de mai sus astfel: “Da, ştiu, că doar nu sunt idiot! Dar nu vreau să-mi amintească o reclamă acest lucru şi nu vreau ca această reclamă să mă determine să mă gîndesc involuntar la chestii nu prea plăcute.”

După ce îţi trec o grămadă de imagini scîrboase prin minte, începi să-ţi pui întrebarea de ce au făcut asta. Oare doar granulele cu pricina au puterea magică de a-l face pe un cîine să lase cîteva excremente prin curte, prin parc sau pe trotuar (aşa cum de multe ori vedem prin scumpa Capitală)?

Bineînţeles că nu. Chiar şi un maidanez puricos şi amărît, care mănîncă din gunoaie tot va lăsa… “dovezi solide” (ca să mă exprim conform reclamei).

Păcat că firma respectivă nu comercializează şi nişte băuturi pentru cîini. Propun un lapte miraculos, special creat pentru cîini, care normal că-i va face … (aţi ghicit)…. să lase dovezi lichide.

Bleah!

Pentru că în postul anterior am scris despre multitudinea de telefoane care mă înconjoară, pun și eu următoarele întrebări: Nu-i mișto să fii abonat de cinci ani la Vodafone, să plătești o factură de 15  euro și să ai opțiuni mai puține decât cineva cu o cartelă prepay  Vodafone de 5 euro? La fel, nu-i mișto să ai două abonamente la Orange, să plătești o factură de 20 euro și să ai mult mai puține minute în rețea și mult mai puține alte opțiuni decât cineva care folosește o cartelă prepay Orange de 5 euro?

Atunci, de ce să plătesc 35 de euro pentru niște avantaje mult mai puține decât cele pe care le-aș avea plătind doar 10 euro?

Așa că am hotărât ca atunci când îmi expiră perioada de valabilitate a unui contract de abonament să mă duc imediat să-l și reziliez…De acum înainte, mă reprofilez pe cartele prepay. Plătești mult mai puțin, cu doar 5 euro având o mulțime de minute în rețeaua Vodafone și câteva zeci de minute naționale, iar cu alți 5 euro ai o mulțime de minute în rețeaua Orange și alte câteva zeci de minute naționale. Ca să nu mai vorbim de  minutele internaționale oferite.

Unde mai pui că scapi și de ceva telefoane… Așa că pare afacerea perfectă. Mai greu cu schimbatul numerelor și aflarea lor de către cunoscuți…

Situația asta e ceea ce eu numesc ”paradoxul cartelelor prepay”. Iar acest paradox devine uneori chiar frustrant pentru tine, un abonat cu ștate vechi.

Am ajuns la performanţa de a umbla cu o adevărată centrală telefonică după mine. Ca şi cum un telefon nu mi-ar fi fost de ajuns, nu m-am mulţumit cu două, nici cu trei, ci cu patru telefoane.

Chiar şi eu îmi pun întrebări de tipul: “Ce naiba fac cu atîtea telefoane?”" De ce am nevoie de atîtea telefoane?” ” Oare chiar îmi place să sune două telefoane în acelaşi timp, astfel încît să nu ştiu la care dintre ele să răspund?”

Un posibil răspuns ar putea fi faptul că sunt incompetent şi sufăr de ceea ce se numeşte “fonofilie”. Cunosc termenul din anul II de facultate, de la Fundamentele Managementului Organizaţiei, însă pe cît de mult rîdeam atunci de principiul lui Peter, papiromanie, fonofilie, ierarhofilie, pe atît de mult îmi dau seama acum că sunt suspect de fonofilie.

Fonofilia reprezintă acel ansamblu de  manifestări prin care un manager sau un angajat îşi ascunde incompetenţa ocupîndu-se cu telefoane şi emailuri inutile, dar care îi ocupă timp. Un prim semn este dat de numărul de telefoane pe care le utilizează.

Iar cum eu am depăşit de mult numărul normal de telefoane la care vorbesc zilnic, pot afirma lejer că dacă nu sufăr de fonofilie, cu siguranţă sunt suspect de fonofilie.

Aşa că e timpul ca treptat să renunţ la cîteva telefoane. Treptat, doar. Nu de alta, dar mi-e să nu le simt lipsa şi dau pe urmă în altceva…