Confesiunile unui student senator
N.B.: Acest text a fost publicat în luna mai 2009, în revista online Manage This.
Timp de un an de zile am fost membru al Senatului Universitar. Sincer, regret acel an în care am investit timp şi efort şi uneori m-am zbătut pentru o idee. De ce? Pentru că nimeni nu te lua în seamă. Conducerea universităţii nu ascultă, în adevăratul sens al cuvântului, decât de doi sau trei studenţi. Atât! Niciunul în plus, niciunul în minus. Cea mai mare influenţă pe care un student o poate exercita asupra deciziilor conducerii universităţii o are studentul membru în Biroul de Senat. De fapt, acesta este cel care dictează agenda studenţilor şi pune pe masa de discuţii problemele celor pe care îi reprezintă. Şi asta după bunul său plac.
Politica „uşilor deschise” pe care cei din conducerea facultăţilor şi din conducerea universităţii o tot propovăduiesc nu este decât o sintagmă care să dea bine în strategiile ASE şi în cadrul site-ului instituţiei. Nu neg faptul că eşti primit în audienţă. Acest lucru se întâmplă, însă, dacă ai o problemă, imediat eşti direcţionat către Senatul Studenţesc şi către reprezentantul studenţilor în Biroul de Senat, de parcă acesta ar avea vreo putere de decizie. Printr-o asemenea practică, mie unul îmi este clară politica reală (şi nu cea de pe hârtie) de nesoluţionare în timp real a unei probleme care priveşte studenţii. De fapt, ce se întâmplă? Studentul care semnalează problema, crezând că politica „uşilor deschise” funcţionează, este direcţionat către Senatul Studenţesc. Deja, vehemenţa cu care cerea soluţionarea problemei a scăzut, acesta înregistrând un prim eşec de ordin psihologic. Ajuns în faţa Senatului Studenţesc, trebuie să expună din nou problema acestora. Aici se va confrunta probabil cu voci care vor fi de acord cu soluţionarea problemei sau nu, după care se trece la luarea unei decizii, cu titlul pompos de „poziţia Senatului Studenţesc”. Ce credeţi că se întâmplă cu această „poziţie”? Va fi expusă în şedinţa de Birou de Senat. Mie mi se pare că problema a făcut un ocol nemeritat. Şi asta în cel mai fericit caz. Cine ştie dacă problema va reuşi să fie expusă sau dacă reprezentantul studenţilor va dori să expună problema şi soluţia?!
Şi iată cum se limitează dialogul cu studenţii. Mai bine s-ar numi „dialogul cu studentul”. E mai corect aşa.
De ce nu ar dori un reprezentant al Senatului Studenţesc să expună corect problema şi chiar să se zbată pentru soluţionarea ei? Simplu. Pentru că nu vrea să supere pe nimeni din conducere. Pentru că vrea să fie sigur că în eventualitatea în care îşi doreşte să devină cadru didactic în ASE, va fi primit.
Vă invit să urmăriţi cine sunt cei care fac parte dintre noii preparatori şi asistenţi universitari din ultimii trei ani. Veţi observa că o proporţie semnificativă dintre foştii membri ai Senatului Studenţesc sunt astăzi preparatori sau asistenţi universitari. Merită reflectat asupra acestui lucru.
