Adrian Corobană

Sâmbăta aceasta am avut parte de o călătorie mai ciudată. Nici prin cap nu-mi trecea că se poate întâmpla așa ceva în metroul destul de aglomerat din București. Și menționez că nu era deloc o oră înaintată. Era în jur de ora 18.30-19.00.

Am fost curios să iau metroul în direcția Anghel Saligny, pentru a putea vedea cele 4 noi stații date în folosință după 1989 (date în folosință și nu construite, pentru că într-o proporție destul de mare acestea erau finalizate înainte de 1989).  Deși au fost inaugurate anul trecut, nu am fost atât de curios până acum, încât să mă hotărăsc să fac efortul de a le ”vizita”.

În fine, iau metroul  înspre direcția cu pricina de la Nicolae Grigorescu 1, iar la următoarea stație, ”1 Decembrie 1918” , toți călătorii din vagonul meu  coboară. Rămân singur, iar când întorc privirea înspre vagonul vecin văd că și acela era gol. Pentru câteva clipe am crezut că trebuie să cobor și eu acolo, însă ușile s-au închis  repede, trenul a pornit și a fost anunțată următoarea stație Nicolae Teclu. Credeam că vagonul se va popula cu câțiva omuleți la această stație, dar așteptările mi-au fost înșelate. Nimeni nu a urcat în vagonul meu sau în vagonul vecin.

Pentru prima dată în viața mea am ascultat mesajul ”Atenție! Se închid ușile.” la nici 5 secunde după ce ușile s-au deschis. Recunosc că în timpul petrecut în metrou între ultimele două stații ale magistralei, Nicolae Teclu și Anghel Saligny, nu prea mă simțeam în largul meu. Obișnuit fiind cu aglomerația din metrou și nemaiexperimentând niciodată sentimentul de a fi singur în vreun mijloc de transport în comun, călătoria mea nu poate fi numită tocmai ca una plăcută.

Am fost curios la capătul magistralei să văd dacă a mai coborât cineva din acel tren. M-am uitat în stânga și în dreapta mea și nu am zărit pe nimeni care să fi coborât din metrou.

Oare se poate spune că pentru două stații am avut metroul meu?

”Atenție! Se închid ușile. Urmează stația Mihai Bravu cu peronul pe partea dreaptă” anunță suav  vocea din difuzor. Slavă Domnului că s-a gândit cineva să înregistreze aceste mesaje de atenționare și nu mai e nimeni nevoit să-l asculte pe unul dintre conductori spunând în lehamite: ”Tenție, se-nchid ușle… mează Mhai Ravu, cu peron eapta”… Puținii călători din tren picotesc a somn, de vină fiind ora destul de târzie care i-a prins pe drum. Metroul frânează brusc între stații, iar inerția își face efectul și îi trezește. După frînare, nimeni nu mai îndrăznește să închidă un ochi, viteza trenului, apropiată parcă de cea melcului, neliniștându-i pe călători. În fața uneia dintre uși stă o tânără destul de cochetă, cu geanta pe mână și cu ”mâna în erecție”. Exemplar tipic ”pițiponcesc”, cel puțin din gesturi.  Poziția neobișnuită a mâinii și modul în care se privea și se aranja de-a lungul călătoriei în geamul ușii care îi reflecta propria imagine, îi trădează inteligența. Ce-i drept, ochelarii sunt singurele accesorii care nu se potrivesc în peisaj.

După câteva minute, ce au părut o veșnicie, trenul ajunge în stație și se oprește. Butoanele ușilor încep să se înverzească și să scoată un sunet de avertizare. Surprinsă de faptul că ”oglinda” din fața ei a dispărut brusc odată cu intrarea în stație, tânăra așteaptă ca ușa să se deschidă automat. E evident că dorește să coboare din metrou. Cu fiecare clipă ce trece, devine tot mai agitată și nu știe ce să facă. Oare cum să deschidă acea ușă? Butonul ușii încearcă parcă să-i atragă și mai mult atenția, sunetul său devenind ușor strident. Aruncă în disperare o privire în dreapta și în stânga ei și vede că ușile de acolo sunt deschise. În ciuda tuturor semnalelor de avertizare, acustice sau vizuale, tânăra rămâne pentru un moment impasibilă și speră că ușa ei se va deschide în cele din urmă. Însă, așteptarea sa e în zadar. Vocea suavă începe să anunțe din nou, pentru a nu știu câta oară pe ziua aceasta, că ușile se vor închide. ”Bine, bine, se vor închide… dar ele nici măcar nu s-au deschis”, gândi tânara.

Încearcă să alerge până la ușa din dreapta ei, însă aceasta i se închide în nas. Condamnată parcă să mai meargă încă o stație cu metroul și năucită de ”forțele oculte” care conspiră împotriva ei, începe să întrebe un cuplu cum ajunge înapoi la Mihai Bravu. După ce i se explică faptul că trebuie să coboare la următoarea stație și să ia metroul în sens opus, începe să se gândească puțin de ce ușa ei nu s-a deschis, iar celelalte da. Între timp,  trenul urmează același ritual ca data trecută, intră în stație și noroc cu acel cuplu binevoitor, care îi deschide în hohote de râs înnăbușite, ușa pițipoancei. Altfel, ar mai fi pus piciorul pe vreun peron de-abia la capătul magistralei…

Ceea ce am descris mai sus, cu foarte puținul talent literar pe care îl am, este o întâmplare reală. Recunosc că nu pot să suport acest sistem de deschidere a ușilor din metrou. Nu pentru faptul că nu mă duce mintea să apăs pe unul dintre ele pentru a coborî din tren, ci pentru faptul că atunci când este aglomerație, în timpul săptămânii, și când în fața tuturor persoanelor care doresc să coboare din metrou, stă o ființă care habar nu are că becul ăla verde și sunetul ăla sunt făcute tocmai pentru a o avertiza că trebuie să apese pe buton pentru a ieși din tren. Faptul că stă chiar în dreptul butonului și că nu apasă pe acesta, este cu atât mai enervant, cu cât toți nevinovații din spatele ei (care încearcă cu disperare să-și facă loc pentru a apăsa ei pe buton) riscă să rămână în metrou pentru încă o stație. Și asta din cauza cuiva care habar nu are să deschidă o ușă de metrou. Și aș mai adăuga eu, din cauza METROREX, care permite declanșarea acestui sistem chiar și în timpul săptămânii.