La Facultatea de Drept, în anul I, un student învață că doctrina juridică reprezintă interpretările pe care profesorii de drept și specialiștii în științe juridice le dau regulilor de drept.

Ceea ce nu învață un student în anul I este că doctrina juridică este creată și de jurnaliști. Da, nu râdeți. E clar că învățământul superior românesc nu ține pasul cu practicile curente ale societății în care trăim.

Las deoparte introducerea malițioasă și voi continua astăzi seria articolelor despre ceea ce eu numesc “doctrina juridică” creată de jurnaliști. Adică acele interpretări năzdrăvane ale legilor pe care jurnaliștii le găsesc întotdeauna atunci când caută argumente solide pentru opiniile lor. Partea proastă e că mulți dintre ei nu se pricep la drept și de aici se naște o adevărată “doctrină juridică” paralelă. Aș fi numit-o chiar “jurisprudență jurnalistică”, oricât de absurd și de ciudat pare termenul, mai ales dacă stăm să ne gândim că multe talk-show-uri s-au transformat în procese inchizitoriale la televizor. Totuși, nu folosesc termenul din respect pentru adevărata jurisprudență creată de instanțele judecătorești.

Trebuie să recunosc că atunci când auzeam câte o știre sau atunci când urmăream o emisiune în care se dezbătea un subiect juridic, de multe ori am fost nevoit să mă întorc să citesc unele capitole din anumite cărți de drept pentru a fi sigur că am învățat bine anumite noțiuni și nu cumva domnii și doamnele din platoul de televiziune au ei dreptate. Așa s-a întâmplat și acum câteva luni, când în cadrul unei emisiuni s-a discutat jumătate de oră despre cum un anumit om politic ar trebui să fie arestat preventiv (deci nu doar urmărit penal) pentru că ar fi comis o tentativă la infracțiunea de luare de mită.

Când am auzit aceste discuții, să-mi cadă tavanul în cap. “E clar, am uitat tot ce-am învățat la Penal“, mi-am spus în gând. Intrigat de fervoarea cu care un anumit invitat și moderatorul emisiunii susțineau răspicat că acea persoană a comis tentativă la infracțiunea de luare de mită și ar trebui pedepsită pentru acest lucru, m-am hotărât să verific dacă într-adevăr au dreptate, dacă există într-adevăr tentativă la luare de mită și mai ales că dacă se pedepsește tentativa la această infracțiune.

Bineînțeles că nu aveau dreptate. Haideți să vă explic de ce.

Conform art. 32 alin. (1) din Noul Cod Penal “tentativa constă în punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul“. Exemplul clasic de tentativă este cel de tentativă la omor: o persoană dorește să-și ucidă prietenul, trage cu arma sa asupra prietenului, dar acesta se ferește (precum Neo din Matrix) și nu este rănit. Așadar, rezultatul pe care îl urmărea persoana nu s-a produs, deși și-a pus în executare intenția de a-și omorî prietenul.

Dacă vom citi două rânduri mai jos de art. 32 alin. (1), vom da peste art. 33 alin. (1), care prevede că “tentativa se pedepsește numai când legea prevede în mod expres aceasta“. Adică, pentru ca o persoană care a comis o tentativă la o infracțiune să fie urmărită penal și ulterior condamnată, în articolul din lege care incriminează acea faptă ca fiind o infracțiune trebuie să existe un alineat care să prevadă sec faptul că “tentativa se pedepsește“. Dacă acel alineat lipsește, atunci înseamnă că tentativa nu se pedepsește și acea persoană care a comis o tentativă la acea infracțiune nu poate fi urmărită penal și ulterior condamnată.

Acesta este și cazul infracțiunii de luare de mită. Tentativa la luare de mită nu se pedepsește (pentru că lipsește acel alineat care să prevadă că tentativa se pedepsește) și, mai mult decât atât, tentativa la luare de mită nu este posibilă, pentru că infracțiunea de luare de mită este de executare promptă. Adică nu poți spune că există o tentativă la pretinderea, primirea sau acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase necuvenite, pentru că e imposibil.